STUDII INIȚIATICE APROFUNDATE – UMANITATEA, UNIVERSUL, DEMIURGUL ÎN POEZIA LUI MIHAI EMINESCU SIMPLE COINCIDENTE CU MASONERIA?

Activitățile ceremoniale din cadrul Ordinului Masonic Umaniterra (O∴M∴U∴), un Ordin Inițiatic Cavaleresc Meritocratic, combină tradiția masonică clasică cu o viziune modernă, axată pe spiritualitate, știință și responsabilitate față de umanitate și planetă. Ele constau în ritualuri inițiatice, momente de reflecție, jurăminte și simboluri, dar integrate într-un cadru care pune accent pe bioeconomie sustenabilă, armonia dintre credință și cunoaștere și edificarea „Templului Umanității.”

2021-01-15    –    2026-01-15

 

UMANITATEA, UNIVERSUL, DEMIURGUL ÎN POEZIA LUI MIHAI EMINESCU SIMPLE COINCIDENTE CU MASONERIA?

O:. M:. UMANITERRA, PĂRĂU  Iuliana,  2026-01-15

 

 

Istoria culturii și a civilizației umane, dezvoltate pe parcursul a mai bine de două milenii, ne demonstrează cu lux de amănunte că, pentru realizarea cu succes a unui lucru, sunt necesare câteva calități esențiale, printre care un loc important îl ocupă cunoașterea de sine. Omul poate realiza ceva cu adevărat valoros și necesar semenilor, umanității, numai dacă își cunoaște pe deplin capacitățile fizice și morale, dacă este capabil să mediteze analitic asupra propriei esențe, ca făptură creată de Dumnezeu.

Pentru a se descoperi pe sine, omul trebuie să se adâncească în lumea sa interioară, să se privească nu doar din exterior, ca într-o oglindă, ci și din interior, din adâncul sufletului. El trebuie să se întoarcă în străfundurile ființei sale, să dea la o parte învelișurile irealității prezentului, care ascund conștiința propriei identități și valori.

În esență, acest demers înseamnă cunoașterea sufletului, a locului și a timpului în care trăim, a valorilor care ne definesc. Iluminarea devine, din aceste considerente, suprema înțelepciune. Se știe că înțelepciunea se naște din reuniunea trecutului cu prezentul și viitorul. Atunci când reușim să accesăm sentimentele trăite în „trecutul vieții noastre în Paradis”, putem spune că am devenit oameni luminați, capabili să vadă binele chiar și acolo unde există ură și greșeală. După cum spun cărțile sfinte: „Luminătorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Matei, VI, 22) și „Ia seama, deci, ca lumina din tine să nu fie întuneric” (Luca, 11, 34–35).

            Umanitatea este o temă centrală în poezia lui Eminescu, care explorează condiția umană în toate aspectele ei. Iată câteva exemple:

– Compasiunea pentru suferință și durere: Eminescu scrie despre suferința umană,  despre durerea și tristețea care fac parte din viață. Poezii ca “Scrisoarea I” și “Luceafărul” sunt exemple de compasiune și înțelegere pentru suferința umană.

– Căutarea fericirii și a sensului vieții: Poezia lui Eminescu explorează și tema fericirii, a căutării ei și a modului în care oamenii o pot găsi. Poezii ca “Glossă” și  “O,  rămâi” sunt exemple de căutare a fericirii și a sensului vieții.

– Critica societății și a nedreptăților: Eminescu a fost un critic al societății sale,  scriind despre nedreptăți corupție și ipocrizie. Poezii ca “Scrisoarea III” și  “Împarat și proletar” sunt exemple de critică socială.

– Dragostea pentru oameni,  pentru natura umană și pentru frumusețea vieții. Poezii ca “Luceafărul” și “O, rămâi” sunt exemple de dragoste și compasiune pentru oameni.

Prin urmare, poezia lui Eminescu este o explorare profundă a condiției umane a suferinţelor şi a bucuriilor, a căutărilor şi a realizărilor.

            Căutarea sinelui este o temă centrală în poezia lui Eminescu, care explorează identitatea,  conştiinţa şi locul omului în univers. Iată câteva exemple:

* Identitatea şi auto-descoperirea: Poezia lui Eminescu explorează tema identității și a auto-descoperirii, a căutării sinelui și a înțelegerii propriei naturi. Poezii ca “Luceafărul” și “Scrisoarea I” sunt exemple de căutare a identității și a sensului vieții.

* Conștiința și introspecţia:  Eminescu scrie despre importanța conștiinței și a introspecției, a întoarcerii spre sine și a examinării propriilor gânduri și sentimente.

Poezii ca “Glossă” și “O, rămâi” sunt exemple de introspecție și auto-reflecție.

* Lăuntricul și exteriorul: Poezia lui Eminescu explorează și tema relației dintre lăuntricul și exteriorul, dintre lumea interioară și lumea exterioară.  Poezii ca “Luceafărul” și “Scrisoarea III” sunt exemple de explorare a acestei relații.

* Căutarea adevărului:

Eminescu scrie despre căutarea adevărului,  a înțelegerii lumii și a propriei naturi. Poezii ca “Scrisoarea I” și “Glossă” sunt exemple de căutare a adevărului și a înțelegerii.

În general căutarea sinelui în poezia lui Eminescu se reflectă în:

– identitatea și auto-descoperirea

– conștiința și introspecția

– relația dintre lăuntricul și exteriorul

– căutarea adevărului și a înțelegerii.

Prin urmare poezia lui Eminescu este o explorare profundă a sinelui, a identității și a conștiinței, a căutării adevărului și a înțelegerii.

Linia dreaptă este un simbol important în poezia lui Eminescu, reprezentând adesea drumul spre adevăr, spre ideal și spre perfecțiune. Iată câteva exemple:

* ” Luceafărul”: în această poezie, Luceafărul este un simbol al idealului, al perfecțiunii și al frumuseții. Linia dreaptă reprezintă drumul pe care Luceafărul îl urmează pentru a ajunge la Cătălina,  simbol al iubirii și al frumuseții.

* ” Scrisoarea I”: În această poezie, Eminescu scrie despre drumul vieții, care este adesea sinos și plin de obstacole. Linia dreaptă reprezintă drumul spre Adevăr și spre ideal, pe care poetul îl caută.

* “Glossă”: În această poezie Eminescu scrie despre importanța de a urma linia dreaptă, de a rămâne fidel principiilor și idealurilor sale.

 

În general linia dreaptă în poezia lui Eminescu reprezintă:

– drumul spre adevăr spre ideal

– căutarea perfecţiunii şi a frumuseţii

– fidelitatea față de sine şi faţă de principiile sale

– rezistenţa la tentaţiile şi obstacolele vieţii

Prin urmare, linia dreaptă este un simbol important în poezia lui Eminescu reprezentând drumul spre adevăr spre ideal şi spre perfecţiune.

Poezia lui Eminescu este o oglindă a adevărului său interior, o reflectare a gândurilor, sentimentelor şi convingerilor sale. Putem menţiona câteva aspecte ale adevărului în poezia lui Eminescu:

* adevărul despre viaţă:

poetul a scris despre viaţa în toată complexitatea ei cu toate frumuseţile şi suferinţele ei.

* adevărul despre iubire:

Poezia lui Eminescu este plină de iubire dar şi de durere şi suferință reflectând experienţele sale personale de iubire şi pierdere.

* adevărul despre patrie: Eminescu a fost un patriot înflăcărat, care a scris despre dragostea sa pentru România şi despre suferinţele poporului român.

* adevărul despre condiţia umană:

Poezia lui Eminescu explorează condiţia umană, cu toate slăbiciunile şi limitele ei, dar şi cu toate speranţele și aspiraţiile ei.

Unele dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu cum ar fi “Luceafărul”,  “Scrisoarea I” și “Glossă” sunt exemple de adevăr și profunzime, care continuă să inspire și să emoționeze cititorii și astăzi. În poezia lui Eminescu, adevărul este o temă fundamentală, care se reflectă în toate aspectele vieții și experienței umane.

Orice român trebuie să ştie că Eminescu a fost un cunoscător meticulos al demersului umanităţii către începuturile sacre şi avem ca model Manuscrisele sale de la Academia Română şi din Biblioteca Centrală Universitară de la Iaşi, multe necunoscute încă.

Există argumente puternice să susţinem că ştiinţa şi spiritualitatea pot clădi un model de Univers inteligent, conştient de sine, ca în creaţiile literare ale lui Eminescu, precum Scrisoarea I, Luceafărul, SărmanulDionis, Ondina, Memento-mori, Muşatin şi Codru etc.

Mihai Eminescu e pionier al electro-dinamicii cuantice şi nu numai pentru că:

– Face legătura cu Zaraostru-Zaratustra din religia iraniană, zeităi ce-şi au originea la Dunărea Mijlocie, promovată de Magii Khotani – preoţi Zamolsieni.

– A folosit primul cuvântul Quantă – particulă de lumină, aspaţială şi atemporală.

– Demonstrează prin studiu că întregul Univers e o vastă expansiune energetică.

– A introdus evaluarea luminii în Ani lumină.

– Demonstrează lumii că Mitologia geto-dacă e tezaur de înţelepciune primordială.

– Fecioara e din forma cea dintâi/ E veşnică minune/.

– Exprimă influenţa gândirii subconştiente asupra cunoaşterii.

– Foloseşte denumirea de Hiper Yon pentru Luceafăr că e Quantă specială ce răsare din genuni cu o întreagă lume, cunoscut în fizica cuantică cu numele de Boson, particulă divină cu numele savantului indian Satyendranath Bose.

– Luceafărul e Magul călător printre stele ce face Totul în Universul necreat de el.

– Dacă ar pieri Luceafărul născut cu-o-ntreagă lume, ar pieri şi eternul întreg al Universului. Demiurgul îi precizează acestea Luceafărului cu o întrebare fără răspuns: Cum vrei puterea mea s-o neg /Lumină din Lumină/ problematică regăsită atât în ştiinţă, cât şi în religie. Iată de ce moartea pentru Luceafăr nu se poate: fiindcă ar nărui Universul uman.

– E particula în Adevăr Divin, scăldat în foc de soare.

– Luceafărul eminescian e Particula Sacră codată de Nemurire Zamolsiană, că în Sarmis care-i un mort viu întors din Infern ca Luceafărul, Zamolse e Demiurgul, ce nu-i atins de blesteme că face parte din Cosmogonie, anterioară Cuvântului din Pregeneză, cum scrie Ioana Em. Petrescu.   În Sarmis blestemul se loveşte de tronul Cosmogonic şi se transformă-n Imn al Creaţiei.

– Zamolse e semănător de stele şi începător de vremi.

– Zânele şi zânii, sfinţii încurcă firele în ghemul creaţiei, dar nu le pot anihila, nu pot ieşi din spaţiul originar, fiindcă ce este creat e finit, infinită e numai creaţia cum subliniază Ioana Em. Petrescu: Luceafărul e Creatul Creator, dar pe alt plan al creaţiei. Autoarea nu cutează în a stabili statutul Luceafărului O specială particulă Divină atrasă în tangenţă cu vibraţiile iubirii specifice numai Fecioarei, Maica Precistă a omenirii, sacră pe Terra, înrădăcinată în mitologia geto-dacă, dar Mihai Eminescu îndrăzneşte motivat să indice această lumină numită de el Luceafăr, atingător de apariţia omului, a vieţii pe Terra, enigmă nedezlegată încă.

– Vestimentaţia Luceafărului dezvăluie Ere existenţiale din care vine cu greu. Întâi e un mândru tânăr, cu păr de aur moale Ce ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.

– Aduce în prim-plan sursele de carbon – 666 – şi rolul clorofilei în întreţinerea vieţii pe pământ. În mlaştină creşte trestia şi e locul de carbonizare al copacilor, rezerve de energie terestră. Carbonul e suportul vieţii pe Terra cum atestă ştiinţa modernă.

– Sfânta Vineri îi dă o floare lui Florin s-o arunce în Grădina de aur, că Demiurgul a pus Rai în Eden – grădiştea geto-dacă, pe râul Fison-Istru. Această grădină e prea de aur, prea artificială. prea departe de atmosfera pământeană, că-i lipsită de vegetataţie, flori, trestii, arbori, ploi etc.

– Fata e dusă de Florin în lume pe o corabie aeriană din turnul întunecos, izolat, suspendat.

– Luceafărul e Domnul Valurilor, al ondulaţiunii universale şi în filozofia lui Vasile Conta.

– A doua înfăţişare îl prezintă cu negre viţe de păr şi pe cap cu o coroană arzătoare /Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare/, că adevărul e unic şi poate fi cunoscut.

Coroana era aşa de lucitoare încât părul său bălai părea negru, luminat din spaţiu, poate de un soare negru, de a cărui existenţă Mihai Eminescu ştia… Căci Energia neagră nu este încă descoperită decât în proporţie de 4%.

– Giulgiul este negru şi Câte secrete-s în negura codării din subconştient. Ochii lucesc adânc, himeric ca două patimi pline de-ntuneric, de necunoscut.

– Dezvăluie mai mult Că soarele e tatăl meu /Iar noaptea-mi este muma în sensul codat.

– Luceafărul ştie că se descompune, dar se şi recompune că-şi păstrează forma, lăsând o pecete.

– De la Zmău, Luceafăr, HyperYon rămâne numai Sărutarea, pecetea codată a geto-dacilor.

– Ţi-aş închide zarea ta cea clară cu al meu sărut şi conştient se prefăcu în steauă.

– În basmul Fata în grădina de aur, Zmăul e uluit de cum poţi să dai eternitatea pe o clipă, de cum poţi sacrifica întregul pentru una din părţile sale.

– În Luceafărul eminescian fata plânge când porneşte Luceafărul intuind că la întoarcere va fi altul.

Zmăul plânge când se întoarce, că asta-i soarta sa, ce-l apropie de oameni doar tangenţial.

În Grădina de aur numele perechii pământene al fetei de-mpărat e Florin ce indică explicaţia de ce Cătălin din Luceafărul e  copil din flori şi de pripas, faţă de Cătălina ce are rude şi urmaşi din mari împăraţi. Oare atingerea  Luceafărului a adus în lumea androgină bărbatul?

Zmăul înţelege ce-i spune Creatorul, care-i Zamolse în Sarmis, şi plânge, dovadă că-i particula cea mai apropiată de lumea pămănteană, de atmosferă, de-i blesteamă spune noi, dar e o urare să nu treacă prin chinurile despărţirii de care acesta are ştiinţă Un chin să aibă/ de-a nu muri deodată./

Luceafărul rămâne nemuritor, distant şi rece, poziţie de maturitate a înţelegerii divine.

– Strămoşii geto-daci sacralizau pâinea cu PupeZeea, adică Sărutul Zânei, numit din strămoşi Pistolnika, o pecete slobozită de la distanţă cu multă precizie, pistolul de văpăi purtat de energiile slobozite dintr-un roi de stele ce-o propulsează pe Nika, steluţa cu forţe de izbândă colosale numită Victoria în mitologia geto-dacă şi ce altă victorie mai măreaţă decât Facerea lumii cunoştem noi, oamenii? În vechime, Luminiţa lucitoare, autoarea acestei măreţe victorii, era Nika ce se mai dăltuieşte încă pe stâlpii de la capul celor duşi la Zamolse, în spaţiile geto-dace de la începutul lumii.

– Patriarhatul îl consideră pe Luceafăr ca un special Adevăr ce se scaldă în luminile intuiţiei geniale eminesciene, dezlegător de Adevăr scăldat-n foc de soare.

– Luceafărul e atingere masculină neandrogină, codată în genomul uman, e inteligenţă înnăscută.

– Fata de Împărat e coştientă de legatura cu Luceafărul, ca parte a Eternului Întreg.

Creaţia eminesciană este o înaltă expresie a conexiunii de orizont în creaţia poetică filozofică de geniu, în relaţie cu ştiinţa, aspect ilustrat tangenţial în Teoreme poetice de Basarab Nicolaescu.

Despre basmul Fata din grădina de aur, Ilarie Chendi spune că e variantă a Luceafărului. D. Caracostea precizează că între ele e o identitate de concepţie: că acest basm e creaţie originală, de întâiul ordin şi pătrunsă … de farmecul lexical şi ritmic, propriu creaţiilor eminesciene.

Diferenţa dintre basm şi poem este una de clasă ştiinţifică. Basmul se petrece pe pământ, iar Luceafărul nu coboară în jos, nici la îndemnul Fetei de Împărat, căci e scăldat în foc de soare.

În Memento mori seminţele existenţei sunt pe ramuri de raze în a haosului câmpuri, despre care ştim azi că în fizica cuantică reprezintă Câmpul Higgs, dar  Eminescu foloseşte pluralul câmpuri şi nu se înşeală, că-i o cale cosmică din Universul – ceaţă sură până la Adevărul scăldat în foc de Soare.

Ce atingere colosală de intuiţie genială la Mihai Eminescu, dar şi la savantul indian în Satyendranath  Bose, cel ce n-a fost onorat cu niciun Premiu Nobel, deşi a pus bazele statisticii cuantice, iar particulele divine Boson – Higgs îi poartă numele…

Mihai Eminescu este autorul unei teorii genetice universale originale bazată pe o amplă cunoaştere a mitologiei geto-dacice străvechi, pe cunoaşterea concepţiilor filozofice din Antichitate şi până în vremea sa, cunoaşterea iniţierilor păstrate în limba sanscrită originară din Carpaţi, exprimată cu genialitate literar-metaforică.

Mircea Eliade aprecia că studiul mitologiei a ajuns ştiinţă după un secol de la Mihai Eminescu.

Apari să dai lumină

„Apari să dai lumină” este o poezie semnată de Mihai Eminescu și publicată pentru prima oară în revista „Convorbiri literare”, în anul 1895. Ulterior, textul a fost inclus în volumul „Poezii”, în anul 1933.

Tema pe care o abordează poetul este iubirea, iar pentru că este o poezie care aparține romantismului, eul liric idealizează povestea de dragoste. Astfel, eul liric exprimă o venerație profundă și o dorință arzătoare de a fi aproape de iubita sa, pe care o percepe ca pe o ființă divină.

Pe lângă adorarea și idealizarea iubitei, poezia explorează și tema suferinței și a dorinței neîmplinite de a atinge idealul iubirii perfecte. Eul liric simte o suferință profundă din cauza separării de iubită și din cauza neputinței de a se contopi complet cu ea.

Poezia “La steaua” accentuează fapul că din centrul galaxiei noastre a pornit spre noi raza ,,stelei ce-a murit” care ,,Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre…”. Motivele literare, de tip romantic – steaua, cosmosul și dorul – certifică idealismul ,,poetului nepereche” privitor la vastitatea traiectoriei lumii explicată, mult mai târziu, la aproape un veac după el, de oamenii de știință. Răsăritul și asfințitul stelei în Cosmos, fenomene care s-au produs, cu mii de ani înainte ca lumina ,,să ne-ajungă”, sugerează imaginea dorului care deși pierit, la rându-i, ,,în noapte-adâncă”, odată cu sfârșitul iubirii deșarte, încă mai trăiește în sufletul neîmplinit al îndrăgostitului. Mesajul poetului, expresiv amplificat,  este că destinul stelei, asemeni celui al omului, în aparență veșnic, crează „iluzia unei exisțențe întoarsă în neființă”  (Ioana Em. Petrescu, Mihai Eminescu – poet tragic, Ed. Junimea, Iași, p.185). Amintirea ființei dragi, ca și ,,icoana stelei ce-a murit”, supraviețuiește în Timp doar în memoria existenței universale.

Teoria relativităţii restrânse a lui Einstein este însă suficientă pentru a deduce şi relaţia dintre masă şi energie.

          Revenind acum la Eminescu, ne întrebăm mai întâi: este ceva legat de teoria relativităţii în binecunoscuta poezie „La steaua”?

„La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.”

Aici, poetul expune într-o manieră remarcabilă faptul că viteza luminii este limitată, astfel încât lumina unei stele foarte îndepărtate poate ajunge la observator într-un timp de mii de ani; eventual, durata este atât de lungă încât steaua s-a stins între timp:

„Poate de mult s-a stins în drum,

În depărtări albastre,

Iar raza ei de-abia acum

Luci privirii noastre.”

„Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie,

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem şi nu e”.

          Dacă steaua este Soarele nostru, atunci durata până la stingere este estimată la circa 5 miliarde de ani. Prin urmare, pentru ca prima rază solară, emisă în prezent, să ajungă la un observator după ce Soarele s-a stins, trebuie ca observatorul să se afle la o distanţă mai mare de 5 miliarde de ani-lumină! (1 an-lumină are circa 10¹³ km). Această depărtare este fizic posibilă în prezent deoarece raza actuală a Universului observabil este estimată la 46 miliarde de ani-lumină. În schimb, supernova care se presupune că i-a călăuzit pe cei Trei Crai de la Răsărit a avut o durată de emisie mult mai scurtă, de ordinul săptămânilor, ceea ce se potriveşte cu durata călătoriei Magilor spre locul Naşterii Mântuitorului. Această durată de ordinul săptămânilor este legată de evoluţia stelelor care, deşi au durate de viaţă de ordinul a 5 miliarde de ani, în apropiere de stingere devin supernove, adică stele cu o luminozitate de mii de ori mai mare decât a Soarelui, dar pe o durată foarte scurtă de timp, ca un fel de „cântec de lebădă”. Se estimează că în Galaxia noastră (Calea Lactee) s-ar forma 20-30 supernove pe an.

          Pentru teoria relativităţii, esenţială este însă nu doar mărimea finită a vitezei luminii, ci mai ales  faptul că această viteză nu depinde de sistemul de referinţă şi că este o viteză – limită în Univers! Prin urmare, în poezia „La steaua” găsim doar parţial aspecte legate de esenţa teoriei lui Einstein, bazate pe faptul că viteza luminii era deja cunoscută şi măsurată cu 150 de ani înaintea lui Eminescu, de fizicianul danez Ole Roemer.

Intuiţii geniale privind spaţiul și timpul în poezia „Luceafărul”.

          Mergem mai departe şi ne referim la faptul că timpul curge diferit iar distanţele nu sunt aceleaşi în sisteme de referinţă în mişcare relativă cu viteză constantă (numite şi sisteme inerţiale). Aici găsim nu una, ci mai multe intuiţii relativiste redate cu măiestrie literară, în poezia „Luceafărul”.

          Spre exemplu, în versurile:

”Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.”

se observă timpul curgând diferit în două sisteme de referinţă: unul legat de Luceafărul în zbor, celălalt legat de Cătălina. Mai precis, în sistemul Cătălinei ar fi trecut „mii de ani”, în timp ce în sistemul Luceafărului au trecut doar „tot atâtea clipe”. Dacă am considera o clipă egală cu o secundă şi ţinând cont că un an are circa 30 de milioane de secunde, aplicând relaţiile Lorenz-Einstein, rezultă viteza Luceafărului în zbor: 300000 km/s minus 0,15 miliardimi km/s, adică extrem de apropiată de viteza luminii în vid, dar fără a o putea egala!

          Aici apare un lucru şi mai tulburător. Faptul că timpul curge mult mai lent în sistemul de referinţă al Luceafărului decât în sistemul Cătălinei este o consecinţă directă a relaţiilor Lorenz-Einstein, adică o chestiune de cinematică relativistă. Există însă şi o referire la dinamica relativistă, care spune că, la viteza cu care zboară Luceafărul, masa lui, văzută în sistemul de referinţă legat de Cătălina, este enormă: aici masa proprie (kg) apare multiplicată cu acelaşi raport an/secundă! Deoarece masa este proporţională cu volumul, iar volumul cu dimensiunile la puterea a treia, rezultă că dimensiunile Luceafărului în sistemul de referinţă al Cătălinei apar mărite de peste trei sute de ori. Intuiţia lui Eminescu lucrează şi aici!

          Poetul spune:

„Porni Luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe”

deci Luceafărul creşte odată  cu aripile sale ”în cer”, adică în cerul văzut de Cătălina; în sistemul propriu, dimensiunile lui Hyperion rămân însă nemodificate. Prin urmare, într-o singură strofă, Eminescu are două intuiţii relativiste geniale: una legată de cinematica relativistă (curgerea diferită a timpului), alta legată de dinamica relativistă (creşterea masei văzută de observator).

          Nu trebuie uitat că toate aceste intuiţii ale lui Eminescu au avut loc cu câteva decenii înaintea apariţiei teoriei relativităţii a lui Einstein!

          Mai dăm două exemple:

1)

”Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea ca-n ziua cea dintăi

Cum izvorau lumine”.

          Aici vedem o apropiere de crearea Universului sub formă luminoasă, „în ziua cea dintăi”.

2)

„Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Iar vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemenea

Uitării celei oarbe.”

          În aceste versuri apare o legătură mai subtilă între spaţiu şi timp, în sensul că acestea nu pot exista decât împreună: unde nu-i spaţiu („nu-i hotar”) nu există nici timp („vremea încearcă în zadar din goluri a se naşte”). Este impresionant că aici timpul şi spaţiul dispar cufundate în veşnicie, pe măsura apropierii de Creator, în timp ce în teoria relativităţii, spaţiul şi timpul pot dispărea doar prin reducere la neant, la non-existenţă.

          Trebuie remarcat de asemenea că ultimele 4 versuri sugerează noţiunea de „gaură neagră”, care nu exista la vremea respectivă! Foarte interesante apar în special ultimele două versuri, care ne trimit cu gândul la pierderea informaţiei („uitarea”) o dată cu pătrunderea într-o gaură neagră. „Nu e nimic” sugerează ceea ce fizicienii consideră drept singularitate, adică nu există nimic material în afară de un câmp de forţe („şi totuşi e”) care devine infinit în dreptul respectivei singularităţi. Cuvântul „soarbe” subliniază caracterul atractiv al câmpul gravitaţional uriaş care absoarbe absolut tot, inclusiv lumina (uitarea este „oarbă”).

Preocupări ştiinţifice despre enigmele Universului au fost apanajul cititorilor în stele, ale magilor străvechi cu mult înainte de Eminescu, dar românul poet de geniu e special deoarece a zidit cu înaltă măiestrie în creaţia literară înţelepciuni străvechi pe temeiul înţelepciunii Zamolsiene a strămoşilor noştri geto-daci, înelepciuni păstrate în sanscrită, limbă din care ştia 2500 de cuvinte, pe care le-a îngemănat într-o concepţie cosmogonică originală.

Demiurgul, nu se lasă sedus de rugămințile lui Hyperion și, cu înțelepciune, îl convinge de efemeritatea lumii: ,,Tu vrei un om să te socoți/ Cu ei să te asameni?”. Concluzia este definitorie pentru destinul lui Hyperion: ,,Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă”. Și pentru a deveni convingător, să-l îndepărteze definitiv de moartea care l-ar paște în cazul în care ar coborî printre oameni, îl avertizează cum că oamenii ,,numai doar durează-n vânt/ deșerte idealuri”.

Poemul Memento mori îi prilejuiește poetului posibilitatea de a explora ,,lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur” și ,,lumea cea aievea”, a realităților din istoria lumii, care, în orice împrejurare, nu pot fi schimbate: ,,Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas”.Tema haosului sugerează și aici deșertăciunea vieții: ,,Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită./ Mii de ani cugetă-n mite la enigma încâlcită/ Care spațiul i-o prezintă cu-a lui lumi și cu-a lui legi;/ Și din secoli ce trecură ea s-apucă să adune/ Toată viața și puterea, sucul tot de-nțelepciune/ Și să pune să zidească-un uriaș popor de regi”.

La origine, omul era un spirit pur, creat după chipul lui Dumnezeu. El trăia în sânul Divinității, dar, pe măsură ce a început coborârea în materie, trăirile sale de pace, frumusețe și lumină s-au închis treptat în el, iar astfel a ajuns să uite totul. Totuși, această experiență a rămas înscrisă într-o regiune a ființei pe care experții o numesc supraconștiință.

Pentru ca aceasta să poată fi accesată, pentru a scoate la suprafață acea lume sublimă, omul trebuie să se cunoască pe sine însuși. Numai îndeplinind această condiție, el își poate lumina propria cale și poate deveni, la rândul său, lumină călăuzitoare pentru cei care s-au rătăcit.

Din acest punct de vedere, Mihai Eminescu, marele nostru poet național, a fost unul dintre oamenii luminați, care au reușit să-și înțeleagă menirea pe pământ, luminând mințile semenilor prin poezie și încântând sufletele prin versuri. El a făcut inteligibile trecutul și viitorul, a reușit să separe adevărul de minciună, să promoveze educația ca potecă spre iluminare și să ne arate că „cunoașterea de sine” este imposibilă fără o cultură solidă, fără recunoașterea valorilor identitare și acceptarea originilor care ne definesc ca oameni.

S-au spus și se vor mai spune multe, deopotrivă dorite și nedorite, despre „Luceafărul” neamului românesc, însă prea puțin s-a vorbit despre iubirea pe care acesta a împărtășit-o, în sensul deschiderii spre cunoaștere, față de istoria, tradițiile și teritoriul românesc.

În operele sale, Eminescu a plâns dramele poporului român, pierderea Bucovinei fiind una dintre rănile adânci resimțite de acesta, însă nici pentru o clipă nu s-a abătut de la țelul de a înfăptui cu dragoste și de a se jertfi de bunăvoie pentru propășirea unei comunități de frați români, oriunde s-ar fi aflat.

Cugetările sale pe acest subiect, susținute de date istorice de netăgăduit, ne îndeamnă la păstrarea simțirii românești și absolvă pe oricine de vina de a fi renunțat la credința românească de unitate. Cu responsabilitatea conferită de o bună înțelegere a timpurilor, Eminescu susținea că „suntem un popor care a stat aici între turci și ruși; mereu am fost zguduiți și mereu apucați de puternicul curent (…). Am fost mereu un zid de despărțire între Apus și Răsărit, devenind ținta marilor puteri”.

Eminescu este cu atât mai important și mai actual pentru noi toți, cu cât prezentul este caracterizat de o criză a reperelor. „Cunoașterea de sine”, care transpare din scrierile sale ca o necesitate și ca o cale sigură spre izbăvire și iluminare, este imposibilă fără o cultură solidă asupra a tot ceea ce înseamnă originile noastre ca oameni.

Cum să te cunoști pe tine însuți atunci când nu cunoști istoria și cultura neamului din care provii, greutățile îndurate de predecesorii tăi, realizările înaintașilor, cel puțin ale celor mai de seamă dintre ei? Atunci când vorbim despre cultura unui om, avem în vedere mai mult decât educația oferită de sistemul de învățământ, fiind pe bună dreptate spus că „cultura este ceea ce rămâne după ce am uitat ce am învățat la școală”.

Totodată, cultura, ca și educația, nu pot exista fără credință, aceasta fiind cea care definitivează personalitatea omului. Credința are meritul de a se fi păstrat cel mai aproape de originile sale, de obiceiurile, riturile și datinile de la începuturi și a rămas aceeași pentru toți românii ortodocși, indiferent de locul unde se manifestă, pe valea Prutului, a Mureșului sau a Oltului.

În concluzie, putem afirma că educația, cultura și credința sunt elementele, care contribuie esențial la fundamentarea personalității umane. Iar atunci când vorbim despre ceea ce înseamnă a fi un bun român, trebuie să înțelegem că este esențial accesul la educație în limba maternă, la cultura națională — din care Eminescu este parte integrantă — și la spiritualitate.

                                                                                                                         Am zis!

O:. M:. UMANITERRA, PĂRĂU  Iuliana,  2026-01-15

Vei putea să bați la Porțile Templului Ordinului Umaniterra (cererea de aderare AICI), prin voință și determinare, respect de sine și Credință în Divinitate, indiferent de religie. Este foarte posibil ca porțile să ți se deschidă. Dacă intri, poți rămâne sau poți pleca. Nimeni nu te ține cu Forța. Dar Înțelepciunea te va încuraja să rămâi. Nimeni nu alege să întoarcă spatele Frumuseții, bucuriei de a trăi cu adevărat în Adevăr.

De aceea pe altarul Templului vei găsi mereu minim trei sau mai multe Cărți ale Legii Sacre, Biblia, Coranul, Baháʼí și altele, ca simbol al faptului că noi, Umaniterrii, considerăm că toți suntem fiii – fiicele Creatorului, și cu dragoste Fraternă putem fi admiși în O:.M:.U:.

Gânduri bune! Glorie muncii ce produce plusvalori! Glorie plusvalorilor!

Ubi Concordia, Ibi Victoria, Est Umaniterra!